şi cum să nu-ţi vină să-ţi iei câmpii când vezi în jur atâta
ipocrizie? atâta laşitate? atâta nepăsare? când ştii că ei doar pe asta
se bazează şi mint cu neruşinare...
încerci să spui în stânga, în dreapta dar te izbeşti de acelaşi zid
de care pentru o vreme ai avut impresia că ai scăpat. nici vorbă! azi ai
avut confirmarea că nimic din ce ţi se pare a se fi petrecut, nu-i
adevărat. că o vreme au lucrat din umbră. că masa amorfă pe care ai
crezut-o ieşită din letargie s-a întors de fapt pe partea cealaltă...
cândva, când te luptai cu morile de vânt, tânără şi imbecilă fiind
încă mai credeai în dreptatea unui sistem care te crease şi te educase
să-i fii slugă credincioasă, să crezi orbeşte în ceea ce-ţi spune, să
speri că, dacă tu faci sacrificii, copilului tău îi va fi mult mai
bine...
trădări peste trădări, de unde nici nu te-ai fi aşteptat. până şi
din partea celui căruia i-ai încredinţat visele şi i-ai pus inima între
palme. ai văzut că-i slab în faţa vieţii şi te-ai minţit singură că-i o
criză de moment. până la urmă, săracul, a dat bir cu fugiţii. era
obişnuit să i se poarte lui de grijă. nicidecum să fie braţ şi suflet,
scut pentru fiinţa venită, chipurile, să-i întregească viaţa. a vrut să
şteargă orice urmă scuturându-se ca de-un vis urât şi aruncând povara în
grădina altora. şi, ca orice ticălos ce părăseşte primul corabia, a
decis să-i dea şi-o gaură spre a se scufunda, astfel, să dispară fără
urmă. ar fi fost ca şi cum n-ar fi existat. ştia în ticăloşia lui că
nimeni şi nimic n-ar fi zdruncinat echilibrul căminului care vremelnic
îl adăpostise la fel de mult ca dezlipirea şi separarea a ceea ce
dumnezeu lăsase unit pentru totdeauna.
în naivitatea ta ai crezut, în primă instanţă, că-i doar un exerciţiu
de dresaj. i-ar fi reuşit. ai fi suportat oricât, doar gândind că
într-o bună zi lucrurile se vor aşeza. dar n-a glumit, n-a exersat. a
fost cât se poate de decis. pentru prima şi ultima dată în viaţa lui, a
ştiut ce vrea şi-a mers până la capăt. capătul răzbunării. n-a uitat,
într-un moment de extaz să te sune şi să-ţi spună rânjind: „am să te fac să-ţi muşti mîinile, să te dai cu capul de toţi pereţii”.
vorbe de om prost, delir, ţi-ai spus, şi nu l-ai luat în serios. omul
spune tot ce-i trece prin cap când vrea să dea spectacol de forţă şi
lumini în faţa unei gâsculiţe proaspăt cucerite. şi-ai tot crezut că-i
glumă până ce-ai văzut că timpul trece, că nu mai exista nicio cale de
acces, că se izolaseră şi se blindaseră în cavoul lor de casă ca într-o
cazemată, în vreme de război.
şi tu, naiva, nu mai dormeai nopţile şi te simţea aidoma musculiţei
aceleia verzulii, prinsă-n plasa păinjenului pe care cândva, într-un
amurg sângeriu, o priviseşi cu spaimă amestecată cu o morbidă
curiozitate. priveai tâmp plasa cu irizări aurii în care mica vietate se
zbătea în timp ce burdihanul mişcător cu picioruşe lungi şi subţiri se
îndrepta pas cu pas către ea, sigur fiind de suculenta-i cină. cum să
împaci rigiditatea principiilor tale cu realitatea? de undeva de sus,
poate un ochi la fel de nepăsător îţi privea zbaterea lăsându-ţi
libertatea de-a alege. şi-ai ales, cum era şi de aşteptat, de la o naivă
incurabilă ce erai-calea legală şi corectă.
...nu-şi mai amintea exact cum ajunsese în faţa acelei burţi imense
deasupra căreia se arăta un chip inexpresiv, plin de pete maronii pe
care străjuiau doi ochi bulbucaţi ce cătau mai mult în lături. „e şi ea gravidă ! ce bine!”
şi-a zis iute, în sinea ei, şi-a început să–şi spună povestea fără să
găsească vreo vină cuiva, cerând doar să i se înapoieze ceea ce-i
aparţinea fiind carne din carnea ei şi suflet din sufletul ei, ceea ce
adusese în lume în ciuda tuturor piedicilor şi-a tuturor ostilităţilor
îndurate.
ochii bulbucaţi s-au făcut şi mai mari. imenşi. parcă lipsiţi de
suflet şi culoare, ochi de peşte mort, plutitor de zile-n şir pe apa
dunării nămoloase. „ajunge! au urlat ochii ieşiţi din orbite ce se mişcau nervos la stânga şi la dreapta ca ai unui cameleon.
ajunge! trezeşte-te! e suficient cât mi-ai spus! idioato! da, daaa!
eşti idioată rău! unde crezi că te afli? pe ce lume trăieşti? te crezi
în epoca de piatră? ce-i aia, drep-ta-te? trăim în epoca de aur şi
dreptatea e un cuvânt tabu.”
s-a oprit brusc. peste chipul gălbejit a trecut un fel de iluminare
ca o revelaţie . două mânuţe mici au început să se agite prin faţa
burţii uriaşe: „stai aşa! ia, spune-mi ai bani?” şi tu, cu ochii
ţintă pe burta imensă, de parcă te aşteptai să explodeze în orice
moment, ai dat, siderată, din cap, nevenindu-ţi a crede că eşti parte a
dialogului absurd din acea încăpere cu portretul imens cu chip bovin ce
te privea în scîrbă de pe peretele din spatele gânganiei borţoase. a
pătruns dincolo de sufletul tău, a făcut o grimasă de parcă-ar
fi-nghiţit un şobolan mort şi te-a privit scârbită ca pe un zero, ca pe
un nimic ce erai. tu, o insectă trăitoare în epoca de aur pe care orice copită te-ar putea strivi oricând. „ia-ţi
gândul! cu mutra asta a ta imbecilă n-ai să fii în stare să-ţi plăteşti
un avocat, şi n-ai să fii în stare să minţi, să inventezi cele mai
oribile lucruri despre duşmanii tăi de moarte.” „eu..eu”...ai gângăvit rătăcită-n pădurea de liane a gândurilor...”tuuu...
gura! ştiu ce spun. dacă n-ar fi asta- şi împunse cu degetul în
burtoi-mîine m-aş sinucide. a fugit, ticălosul! s-a ascuns de
răspundere. toţi fug! toţi sunt nişte laşi! diferenţa e că al meu este
aici, la adăpost, nu mi-l poate lua nimeni.” şi-a privit cu un alt
fel de iluminare pe chip către burta imensă de parcă ar fi rămas doar ea
şi burta ei în încăperea rece şi neprimitoare...
şi pe tine te-a apucat mila. mila ta imbecilă de tot ce mişcă. ţi se
părea că răul ei e mult mai mare decat răul tău, că ea n-avea nici măcar
acest drept de-a cere cuiva să i facă dreptate. ea fiind aceea care o
împărţea celorlalţi.
c-o voce stinsă, încărcată de duioşie, pe care nici n-ai fi bănuit-o, venită ca dintr-o altă lume, ţi-a spus rar şi apăsat : „n-ai
nicio şan-să fa-tă dra-gă! ni-ci-o şan-să!!! tu pricepi, ce-ţi spun? de
unde atâta dreptate şi pentru tine? răzbesc doar cei ce-şi pot plăti cu
bani grei ceea ce tu numeşti dreptate.” apoi rece, protocolar, te-a străpuns cu privirea: „vă rog să părăsiţi încăperea, tovarăşa, am probleme mult mai importante decât „să fac dreptate” tuturor idioţilor.”
...cu timpul ai realizat că nu te-a minţit . că adevărul
căzuse dur şi rece de pe buzele ei îngroşate şi lăbărţate de
maternitatea în devenire.
... timpul le-a aşezat. anii au trecut ştergând din memorie întreaga
suferinţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. numai rănile din suflet
poartă mari cicatrice, sângerânde arar.
...şi astăzi...iar... când ai rostit cuvântul „dreptate”, cineva a sărit ca ars urlând la tine: „tu în ce ţară trăieşti ? de pe ce lume vii? unde crezi că trăieşti?”
te-ai tras precum melcul în cochilia ta, uimită şi resemnată de-atâtea
întrebări fără răspuns, purtând pe chip şi-n suflet blazarea mortului
viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu