măşti

noi, cei fără de umbră,

ne-ntoarcem la vatră fără dragoste, fără ură

doar

călcând apăsat să ajungem tăcerea

ce vine din urmă.

cum să încapă atâta dragoste

în viaţa asta atât de  scurtă,

atât de măruntă,

 ale cărei scene le-am regizat

aşa cum ai aranja un salon de primire

acoperind cu albe cearşafuri

 mobile şi oglinzi

ca după moartea celui iubit?

noi, cei fără de umbră,

veşnici călători pe drumuri albite...

-pustiu şi tăcere ne-aşteaptă la capătul lor-

în braţele noastre a prins rădăcini  până şi cerul

în care legate cu fier nopţile demente ale

pustiei plănuiau să ucidă soarele-n zori.

grădina zilnic creşte sânge

pietre  cad sfărâmând carnea şi oasele

şi toate sunt ale noastre: şi morţile, şi naşterile, 

şi orologiile care la miezul nopţii bat numărând anii, nu secundele.