Pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte ca un tunet istovit.
În spate moarte, în faţă, poate, moarte iarăşi-,
O moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!
Soarele,
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea liniştii
eterne
se-aruncă în mare.
În jur,
aerul e tot mai rotund şi noaptea se întinde ca o
rană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu