Despre viaţă şi moarte cu aceeaşi seninătate

Odată,
povesteşte pribeagul,
am văzut câinii turmei plângând
era ziua în care păstorul îşi părăsea turma
pentru totodeauna
pe chipul lui
de culoarea pergamentului
lacrimi amare  brazde tăiau
asemeni firului de apă stins în oaza de taină
şi câinii lui, câinii lacrimilor,
lingeau cu duioşie faţa pustiită
în ochii lor câineşti, adânci şi înţelepţi
plini de credinţă,
sclipeau diamantin în razele de lună
grele şi rotunde lacrimi...
sau poate...nu.
cine mai ştie?
Deasupra cătunului trist
se vălurea somnolent cerul tomnatic
lăsând în urmă o noapte jilavă şi neagră
turmele i s-au risipit
peste câmpurile moi de udeală
câinii lacrimilor s-au făcut câinii nimănui
răzleţindu-se de haită
iar oamenii au început să-i bată cu pietre
şi să-i alunge
că prea urlau a pustiu.
şi păstorul era Îngerul Azrail:
zbura...zbura...ca o molie grasă
pierzându-se-n noapte.
tăcu bardul
înălţând către tânărul soare al dimineţii
privirile reci şi lăptoase:
„în lume, şopti pentru sine,
doar moartea e una singură.”