FRIDA KAHLO

Magdalena Carmen Frida Kahlo Calderon a văzut lumina zilei în data de 6 iulie 1907 în Coyocan, o suburbia a oraşului Mexico. Tatăl său Karl Wilhelm Kahlo, fotograf profesionist, era originar din Pforzheim, în Baden-Wurttemberg, Germania, membru al unei familii de giuvaiergii renumiţi.

Încă din tinereţe s-a autoexilat în Mexic unde şi-a schimbat numele şi s-a căsătorit cu tânăra mexicană Maria Cardena, care moare la naşterea primului copil. Se recăsătoreşte cu Matilde Calderon y Gonzales, fiica unui general spaniol cu ascendenţă indiană. Din această căsătorie se vor naşte încă patru fete: Matilde, Adriana, Frida şi Cristina. Dintre toate, Frida, cea mai băieţoasă, va găsi afecţiune şi rigurozitate în tot ceea ce făcea, la tatăl său pe care-l iubea enorm demult şi căruia îi spunea „Herr Kahlo”. Venită pe lume imediat după moartea unicului fiu, Frida îi va ţine oarecum locul în inima tatălui care decide s-o trimită la şcoala germană din Mexico.

La vârsta de 6 ani un atac de  poliomelită o obligă pe fetiţa cea zvăpăiată să stea la pat vreme de 9 luni, în urma cărora se alege cu un picior atrofiat. Copiii din cartier încep s-o poreclească „Frida, pata de palo”( Frida Picior de Lemn). Îngrijorat de starea fiicei lui preferate, tatăl îi pune la punct un program sportiv de recuperare care o ajută foarte mult. Experienţa bolii o maturizează de copil. Pentru a-i ocupa timpul Guillermo ( tatăl) învaţă împreună cu ea să facă fotografii, să le developeze, să le retuşeze. Frida aduce pentru prima dată în pictură tehnica fotografică  şi suportul folosind pentru retuşuri mişcări mici de penel foarte precise pe un suport rigid. Îşi însoţeşte tatăl la locurile unde fotografiază atât pentru a învăţa, dar şi pentru a-l ajuta, fiind bolnav de epilepsie. Mâna de care se ţine, care deseori se desprinde brusc  în timp ce  Guillermo se prăbuşeşte, va face din Frida femeia care se teme întotdeauna că va fi părăsită.

Este o elevă sclipitoare şi la paisprezece ani alege să urmeze un curs de medicină.Încă din adolescentă se afirmă ca o nonconformistă printre colegii ei şi împreună cu 7 băieţi şi încă o fată formează grupul  Cachuchas, grup care se distingea de ceilalţi elevi prin vestimentaţie, comportament şi limbaj. Ei sunt copiii revoluţiei care avusese loc în Mexic în 1910.

Pe 17 octombrie 1925 de Ziua Independenţei Mexicului, Frida era într-un autobuz cu prietenul ei Alejandro. Autobuzul se izbeşte violent de un tramvai şi Frida este grav rănită: triplă fractură de coloană, fractură de claviculă, dislocarea piciorului drept, dislocarea gambei drepte, fractura a două coaste, triplă fractură de bazin şi o bară îi străpunge abdomenul ieşind prin vagin. În urma accidentului Frida rămăsese complet goală într-o baie de sânge. Unul din călători( un pictor ,probabil) avusese un pachet cu praf aurit care s-a desfăcut şi s-a împrăştiat pe trupul însângerat al Frideirămasă goală complet în urma şocului. Având o forţă vitală excepţională Frida rezistă şi după o lună părăseşte spitalul. Acasă, mama îi instalează un pat cu coloane, de baldachinul căruia atârnă o oglinjoară. Cere să i se facă un şevalet special şi închisă într-un soi de cabinet cu oglinzi începe să picteze. La 18 ani singurul lucru pe care trebuia să-l înveţe de-acum înainte era să se obişnuiască cu noul ei organism atât de chinuit şi de peticit. Prietenii o părăsesc şi rămâne singură cu ea în faţa oglinjoarei de mărimea unui portret fixată de Matilde pe pat. Doar ea şi cu sine . Începe un lung proces de autocunoştere, de confruntare cu propria identitate din care iau naştere problematicile artei sale: cea a dedublării, a iluziei, a raportului cu viaţa şi cu moartea. Toate portretele sale vor fi imaginea interiorului unei femei într-o continuă dilemă existenţială, a unei conştiinţe în devenire.

Ieşită din corsajul de ghips, Frida abandonează ideea studiilor-n-ar fi putut face meseria de medic , însă trebuie să-şi caute de lucru, întrucât tatăl său, bolnav şi el, cu greu mai făcea faţă greutăţilor familiei. Prin prietenul ei, German Campo, lider al studenţilor, angajat în lupta comunistă, pătrunde în mediul artistic unde îl cunoaşte pe  muralistul Diego Rivera. Căsătorit şi cu doi copii însă mare Don Juan, Rivero încearcă un sentiment de uimire şi admiraţie în faţa acestei firave provinciale atât de încercată de viaţă. Divorţează de soţia sa şi la 21 august 1929 se căsătoreşte cu Frida. „Elefantul cu porumbiţa”, spun cunoscuţii. Cu douăzeci de centimetri mai înalt şi cu 100 de kg mai mult Diego devine zeul Fridei pentru care îmbracă costumul femeilor tehuana. În 1930 pleacă la San Francisco unde Diego este foarte bine primit şi i se oferă de lucru. În 1931 Diego este somat de preşedintele Ortiz Rubio să revină în ţară pentru termina fresca de la Palatul Naţional. Cu banii câştigaţi în America începe să construiască două case. În 1932 Frida rămâne însărcinată, deşi nu avea voie să nască. Nu-i spune lui Diego dar la trei luni trupul însuşi se revoltă şi pierde sarcina. Iar spitalizare, iar suferinţă, iar lupta cu viaţa. Diego era tot mai ocupat cu frescele sale aşa că-i rămâne mult timp pe care-l valorifică pictând la îndemnul prietenilor. Începe să lucreze la o serie de capodopere, picturi care exaltă feminitatea, puterea de îndurare a femeii, cruzimea suferinţei care n-o ocoleşte.

Din această perioadă datează: Spitalul Henry –Ford, Frida şi avortul, Vitrina din Detroit, Statele Unite. Inventase un sistem de tuburi de la sol până-n tavan în care avea un loc de sprijin ce şi-l putea regla cum dorea în timp ce picta. Pictează pe mici plăci metalice pregătite în prealabil ca pigmenţii să adere, pe care le pictează de la stânga la dreapta şi diagonal finisând bucăţică cu bucăţică. Este prima care descoperă ex-voto-urile.

La 15 septembrie 1932 se stinge din viaţă Matilda Calderon de Kahlo. Tot în acest timp aventura americană a lui Diego se termină destul de urât.

În 1934  nicio pictură, dar trei spitalizări din cauza unei apendicite acute şi a unui avort . Sora sa, Cristina, rămâne singură cu doi copii fiind părăsită de soţ şi începe o legătură cu Diego. O adevărată furtună se dezlănţuie în cuplul Diego Rigera- Frida Kahlo. În viaţa lor apare Leon Troţki de care Frida se îndrăgosteşte. Legătura cu marele lider revoluţionar  îi confirmă forţa şi frumuseţea pe care le surprinde într-o serie de autoportete.

Frida începe să aibă succes, este chemată să deschidă expoziţii în America, dar şi în Europa.

„Nu fi proastă, îi spune Diego înlăturându-i orice reticenţă în faţa călătoriilor. Nu vreau pentru mine să-ţi ratezi şansa de-a merge la Paris. Ia tot ceea ce viaţa îţi oferă, orice ar fi, din moment ce este interesant şi îţi face plăcere.”

La Paris îi cunoaşte pe Andre Breton, Paul Eluard, Max Ernst, Yves Tanguy, Juan Miro, Kandinsky, Derain. Pictura sa , deşi catalogată de Breton ca fiind suprarealistă, respiră un imaginar trăit la nivelul cotidianului în Mexicul său natal şi nu se poate plia nici pe departe pe vreuna din liniile trasate  de oricare „– isme”, atât de în vogă la acea vreme. „Niciodată nu  mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea” , mărturiseşte Frida.  Mult prea lucidă şi mult prea încercată de viaţă nu cade pradă luminilor orbitoare ale Parisului, deşi e cât se poate de îndrăgostită de frumuseţile sale. Se întoarce în Mexico într-o stare de dezamăgire totală- Troţki, plecat, Cristina, în viaţa lui Diego şi Nickolas Muray,  frumosul ei iubit ungur, împreună cu altă femeie. Decide să-şi taie părul , abandonează hainele tehuana şi se îmbracă într-un costum bărbătesc în care-şi face Autoportet cu părul tăiat( 1940). Diego deschide divorţul, motivând mai târziu în confesiunile sale că dorea să fie liber spre amerge către toate femeile care-l atrăgeau.

În singurătate, Frida este bântuită de ideea morţii pe care o reprezintă în Visul (1940). În multe din tablourile sale întâlnim tema dublului prin care sugerează dubla sa ascendenţă germanică şi mexicană.Ca de fiecare dată îşi găseşte noi resurse şi începe să picteze o serie de naturi moarte. Troţki scapă dintr-o tentativă de asasinat la 24 mai 1940. Este bănuit Diego, care scapă datorită maşinaţiunilor  Irenei Bohus, asistenta sa, şi  ale  actriţei Paulette Godard.

 Trei luni mai târziu, Ramon Mercador îl ucide pe Troţki cu lovituri de piolet şi pentru că Frida îl cunoscuse la Paris este arestată şi supusă unui lung interogatoriu. Disculpată în final, dar cu sănătatea zdruncinată, ia avionul către San Francisco unde se afla Diego  şi se recăsătoresc.pe data de 8 decembrie 1940. Se întorc în Mexic şi-şi reiau viaţa în Casa Azul reamenajată de Diego.

Pe 14 aprilie 1941 moare tatăl său la aproape 69 de ani, lucru care o afectează profund. Începe să fie tot mai prezentă în expoziţii fiindu-i talentul recunoscut şi în propria ţară. Tot mai mult se distanţează de mişcarea suprarealistă unde era încadrată de o serie de critici, declarându-se pur şi simplu o artistă pusă în slujba propriului popor. „Sper să fiu demnă , cu picturile mele, de poporul căruia îi aparţin şi de ideile care îmi dau putere...Doresc ca opera mea să fie o contribuţie la lupta poporului pentru pace şi libertate.”

Încă din 1943 preda la şcoala de pictură Esmeralda, fiind una dintre cele mai iubite şi respectate profesoare prin nonconformismul său pedagogic. Pictoriţa Fanny Rebel afirma:

„Ea nu ne influenţa prin felul ei de-a picta, ci prin modul ei de-a trăi, de a privi lumea, oamenii şi arta. Ne făcea să pătrundem şi să înţelegem o anumită frumuseţe a Mexicului de care nu ne-am fi dat seama singuri.”

Anul 1944 o găseşte îngenunchiată iar de boală. Nu mai poate sta nici aşezată, nici în picioare. Chirugul ortoped dr. Zimbron îi prescrie să poarte un corset de oţel şi să stea în repaos total. Instrumentul de tortură e reprezentat în Coloana frântă(1944).

Pentru a evita amputarea piciorului drept, ros de cangrenă, i se injectează morfină care o va lăsa intoxicată pe toată viaţa.

În 1945 în urma unui dejun cu  unul din protectorii său, inginerul Jose Domingo Lavin care-i face cunoscută lucrarea lui Freud, Moise şi monoteismul, Frida realizează capodopera sa: Moise sau Naşterea eroului.

Tot mai singură în timp ce Diego era în căutarea altor aventuri, Frida se pictează din interior ca de fiecare dată avându-l în minte continuu pe Diego. La începutul lui 1950 ajunge iar la New York, operaţia de protezare a piciorului dovedindu-se un eşec. De fapt doctorii ştiau de inutilitatea tuturor intervenţiilor însă cedau la insitenţele ei, justificate de psihiatrul Claude Wiart prin dorinţa ei continuă de-a primi atenţia lui Diego.

În aprilie 1953 are prima expoziţie personală din Mexic şi, pentru că nu se poate deplasa , Diego o duce cu tot cu pat în seara vernisajului. După o spectaculoasă intrarea în sirenă de ambulanţă, dopată bine pentru a nu simţi durerea şi frumos împodobită este aşezată cu patul cu coloane în mijlocul sălii cu tablorile expuse pe pereţi. Iată ce scrie într-un articol de mai târziu, galerista Lola Alvarez, cea care îi organizase expoziţia, evenimentul: „Tocmai i se făcuse o grefă osoasă, dar din păcate osul era în stare proastăşi a trebuit să i se scoată. Mi-am dat seama că moartea Fridei era foarte aproape. Cred că trebuie să-i onorăm pe oameni cât sunt în viaţă, cât încă mai pot profita , şi nu atunci când sunt morţi.”

La căpătâiul Fridei, printre atâţia prieteni, s-a aflat şi marele pictor al revoluţiei mexicane, dr. Atl, venit în cârje pentru că tocmai i se amputase un picior.

După expoziţie verdictul medicilor e unul singur: amputarea piciorului. Frida  scrie în jurnalul său „Yo Soy la Desintegracion” şi începe să picteze statui sfărîmate. Iar în continuare notează: „De ce aş dori picioare dacă am aripi?”

Devine apatică, cade în muţenie, rănită în fibra ei interioară de artistă şi de femeie iubitoare de frumos şi de perfecţiune. Îşi sărbătoreşte ultima aniversare , la 47 de ani şi în noaptea de 13 iulie 1954 se stinge în Casa de Azul după ce, în ajun, îi dăruise lui Diego un inel de argint pentru cea de-a 25-a aniversare a căsătoriei care trebuia să aibă loc peste 17 zile. Ştia că nu va apuca acea zi.

În încheiere unul dintre cele „Trei sonete pentru Frida Kahlo” dedicat de către prietenul său Carlos Pellicier :

„Asemeni celei care , cu flori în mână,

Adastă să privească un întreg popor

Spre a-i inimasa, te iubesc.

(Nu am putut nicicând să fiu bunul tău samaritean)

Nimic din durerea noastră n-a fost în van;

Să se-aducă penelurile; primul

Atins de sânge îţi va povesti ca un ciulin

Gălăgia lui hai-hui pe câmp.

Eşti toată străpunsă de garoafe,

Penelurile dau foc la sânge

Un copil însângerat se urcă la cer.

Eu îmi aleg sălaş într-un hău de tandreţe.

Uscat de sete. Iar inima ta a redus,

În plin zbor, puţin din înălţime” (Carlos Pellicier, Trei sontete pentru Frida Kahlo”)

Bibliografie: Christina Burrus, Frida Kahlo, Editura Univers, 2007