Structurată în 72 de
capitol, fiecare reprezentând cele 72 de nume ale lui Dumnezeu care pot fi
spuse, cartea lui Geert Kimpen, Cabalistul,
reuşeşte să recreeze o lume încărcată de mister.
În primul capitol intitulat
Vav He Vav (Dumnezeu care
călătoreşte în trecut, prezent şi viitor) facem cunoştinţă cu eroul principal,
Hayim Vital, fiul lui Iosif Vital din Ţefat, vestitul comentator al Torei,
aflat într-o împrejurare dilematică. Capitolul începe şi sfârşeşte cu aceeaşi
frază: „N-a fost o crimă, a fost un
accident”dând scriiturii un iz de
roman poliţist.
Mem Het Yod( Dumnezeu care-ţi dăruieşte strălucire)
este următorul capitol în care aflăm că Haym Vital ajunge ucenic al marelui
înţelept Cordovero din Ţefat pătruns de arzătoarea dorinţă de a-l cunoaşte pe
Dumnezeu sub îndrumarea Maestrului.
Cordovero era considerat cel mai luminat dintre maeştrii Cabalei şi a ajunge
printre ucenicii săi nu era un lucru atât de uşor, lucru care l-a cam făcut pe
tânărul şi înfumuratul Hayim Vital să se considere mai mult decât era. Se şi
vedea urmaşul de nădejde al Maestrului, el, discipolul, care nu îndrăznise
măcar să gândească că ar fi fost primit la şcoala lui. Curând avea să afle
esenţiala lecţie a vieţii pe care Maestrul Cordovero ţinea s-o asimileze toţi
discipolii săi şi fără de care nu poţi accede la statutul de om: „cea
mai importantă calitate a omului este smerenia” şi
„felul în care ne purtăm unul faţă de altul noi, oamenii, este oglinda
evoluţiei noastre spirituale.”
A fi înţelept nu
înseamnă acumulare de cunoştinţe, ci deprinderea celui mai simplu lucru din
lume: să poţi privi în adâncul sufletului tău şi să nu-ţi fie ruşine de ceea ce
vezi, aşa cum soarele poate să răsară şi a doua zi fără să se ruşineze de cea
dinainte. Simţind lipsa de măsură a ucenicului şi ambiţia lui nemăsurată de-a
deveni cel mai respectat interpret al Cabalei, maestrul Cordovero îl trimise spre a învăţa lecţia
umilinţei la rabinul Iţac Luria faţă de
care Hayim, fără să-l cunoască decât din auzite, avea o totală lipsă de
respect. Iţac Luria venise de curând în
Ţefat, din Egipt şi ajunsese foarte repede în centrul atenţiei comunităţii din cauza trufiei de a se duce la
maestrul Cordoveră şi de a-i cere să-l accepte ca student.
Deşi umilit de porunca
maestrului de-a merge la Iţac Luria, Hayim n-a avut încotro şi i-a făcut o
vizită acasă. Spre marea lui surprindere, Iţac Luria nu era nici pe departe
personajul pe care-l bârfea tot Ţefatul. Dimpotrivă, era un om plăcut, mult mai
tânăr, de o simplitate dezarmantă, aşezat la vorbă şi cu o minte
sclipitoare. Şi pe cât era de cultivat,
pe atât de smerit era. „...câtă vreme ne vom lăsa conduşi de ură şi de
iubire de sine, îi spuse el
lui Hayim, vom trăi într-o lume crudă şi egoistă. Nu este o dovadă de naivitate să
vrem să schimbăm lumea. O dovadă de naivitate e să nu vedem legătura dintre
starea lumii în care trăim şi starea noastră sufletească. Atunci când vom
învăţa să avem dorinţe care să se ridice deasupra propriului nostru interes, ne
vom armoniza cu forţa fundamentală a universului: Eterna Forţă Creatoare!”
Noi, oamenii, suntem la
rândul nostru Dumnezei, creatori precum marele Creator care ne-a zămislit, „trăim
deja în Grădina Raiului pe care o urâţim cu dorinţele şi cu faptele noastre.”.
Nu lumea din jur trebuie s-o schimbăm, ci pe noi înşine. „Cheia paradisului pământesc se
află în buzunarul nostru. Trăim deja într-o lume a întregului, dar ne
încăpăţânăm să gândim în dezbinare”, i-a mai spus el cu calm şi
convingere lui Hayim Vital. Deşi se dusese cu gândul să-l umilească pe Iţac
Luria la el acasă, Hayim a plecat umilit el însuşi de căldura cu care-l primise
Iţac, de uşurinţa cu care găsea soluţie la orice dilemă. Ajunsese la un înalt
nivel de spiritualizare, el, personal, nu mai avea nicio dorinţă pentru sine. A
stat Haym în ziua de shabat şi duminica ce i-a urmat închis în casă şi s-a zbuciumat,
chinuit de propria suferinţă alimentată de invidia şi dispreţul cu care-l
tratase pe Iţac Luria. Luni dimineaţă, când a ieşit să meargă la slujbă a aflat
cu stupoare de moartea maestrului său Cordovero. Era o pierdere inegalabilă
pentru întreaga comunitate. Din discursurile celor ce şi-au luat rămas bun de
la el s-a desprins clar ideea că fusese omul providenţial pentru mulţi dintre
cei cu care intrase în contact, pentru întreaga comunitate din Ţefat. La
căpătâiul lui s-au adunat cei mai mari cabalişti din oraş printre care şi Iţac
Luria care luă cuvântul la finalul ceremoniei. Era printre puţinii prezenţi
care trăia momentul despărţirii de maestru, spre deosebire de ceilalţi obsedaţi de întrebarea cine îi va lua locul.
După cele şapte zile de
doliu, Hayim s-a dus acasă la Iţac Luria
să continue lecţiile. Însă mai era un lucru care-l atrăgea acasă la marele
cabalist: Francesca, frumoasa şi înţeleapta lui fiică. Hayim începuse să se
laude cu profesorul său încât a stârnit curiozitatea lui Abraham, cel în slujba
căruia se afla. Punându-i răbdarea şi modestia la încercare, maestrul Luria nu
s-a arătat deloc binevoitor cu Abraham căruia îi spusese, fără să-l cruţe, că
nu averea e semn al bogăţiei ci binefacerile pe care le înfăptuieşte. Abia
atunci când oferi cu inima deschisă şi faci bine în jurul tău poţi fi numit
bogat. Altfel eşti, pur şi simplu, un animal care adună şi nimic mai mult.
Moartea maestrului Cordovero
iscase între cabaliştii din Ţefat o luptă acerbă în dobândirea locului
acestuia. Iţac şi Haym rămăseseră, aparent,simpli spectatori. Ei aveau propria
lor menire în desfăşurarea faptelor. Iţac Luria, cabalistul venit din Egipt şi
Zimra, un alt discipol al maestrului Cordovera, erau cei doi aspiranţi. Şi,
între ei, judecătorul Karo pe umerii căruia apăsa greaua răspundere a alegerii.
Zimra trage sfori, se ocupă de intrigi
şi împrăştie cât mai multe neadevăruri despre adversar. Iţac Luria,
veneticul care-şi făcuse faimă exact din caracterul lui simplu şi drept, nu
plăcea câtuşi de puţin comunităţii tocmai din cauza calităţilor atât de
evidente. Afirmaţia lui că, un criminal, un păcătos care-şi recunoaşte greşeala
şi învaţă din ea, e mai acceptabil decât un inactiv care se tot ţine deoparte
să nu greşească, îl pune în mare încurcătură pe judecător.
„În faţa lui Dumnezeu,
spune el, căinţa preţuieşte mai mult decât viaţa obişnuită a cuiva care
respectă toate regulile din societate.
-Poftim? Strigă Karo,
îi numeşti pe oamenii care nu încalcă legea cetăţeni fără valoare?
-Atunci când îi conduce
frica, da. Atunci când îşi abandonează visele pentru care se tem să nu
greşească. Atunci când cea mai mare preocupare a lor este să trăiască cum se
cuvine, fără dorinţe sau aspiraţii prea
înalte. Creatorul vrea să ne vadă înfăptuind lucruri mari, vrea să cucerim
lumea şi să o schimbăm în bine. Vrea să devenim asemenea lui: creatori ai unei
lumi noi.”
Discuţia ajunge într-un
impas, ca şi în cazul eroilor lui Dostoievski, fiecare având propria viziune
asupra înfăptuirii unui act împotriva societăţii şi asupra pedepsei care i se
cuvine. Înţeleptul ia orice întâmplare drept o lecţie primită de protagonişti
în drumul ieşirii către lumină, în vreme ce judecătorul vede actul în sine prin
prisma vremelnicei sale misiuni mundane.
Acţiunea romanului se
complică şi mai mult atunci când Iţac Luria decide ca Iehuda, fiul cam
neîmplinit al judecătorului Karo să–i devină ginere, deşi îi sunt cunoscute
sentimentele pe care Haym şi Francesca le împărtăşesc. Decizia înţeleptului
Luria complică intriga romanului. Cititorul de bună credinţă nu s-ar fi
aşteptat ca lucrurile să se precipite atât de repede şi atât de mult, frumoasa
şi delicata Francesca devenind peste noapte o diavoliţă ce şi-a pus în minte
să-l corupă pe bietul Hayim. Scena kitsch în care cei doi îndrăgostiţi se
tăvălesc în vopseaua roşie pare ruptă dintr-o comedie. În încercarea de-a se
apăra de asaltul amoros al Francescăi, Hayim loveşte cu cotul cuva în care se
afla vopsea.” Cotul lui dădu lovitura
fatală şi vopseaua groasă din cuva răsturnată se revărsă peste ei. Francesca
ţipa de plăcere. Vopseaua roşie ca sângele se scurgea de pe ea. Se aruncă pe Hayim asemeni unei
sirene feroce. Râsul ei răsuna răguşit.” Pe de altă parte e bine de ţinut
minte acest fel de-a se manifesta al gingaşei Francesca, semn că nu toţi copii
blonzi sunt îngeri şi că în spatele unui chip de ingenuă, nu de puţine ori se
ascunde femeia-diavol- Lilith. Starea ei este atât de schimbătoare încât
singurul gând nu poate fi decât acela că e posedată de diavol. Legată fedeleş,
îi adoarme Sarei vigilenţa care o eliberează fiind cât pe ce să piară
strangulată de Francesca.
Dar ceea ce era scris
în cartea vieţii trebuia şi îndeplinit : Francesca e măritată cu Iehuda, fiul cel nătâng
al judecătorului Karo, lucru care-i asigură lui Iţac Luria locul de prim
cabalist al cetăţii. Apropierea de Hayim se dovedeşte a fi fost o strategie
bine ticluită în ascensiunea sa, Hayim fiind un adversar redutabil ce nu putuse fi înlăturat decât oferindu-i o
altă slujbă. Scârbit de întorsătura pe care o iau lucrurile, Hayim decide să
părăsească oraşul însă Iţac Luria însuşi îl întoarce din drum. Avea o misiune
de dus la capăt, aceea de a scrie o carte prin care să facă accesibile tuturor
cunoştinţele Cabalei. Chiar şi stăpânul său Abraham împreună cu lucrătorii săi,
tovarăşii de zi cu zi ai lui Hayim, îl încurajează să pornească în călătoria de
studiu a Cabalei. În viaţa asta dacă nu faci lucrul pentru care eşti menit,
poţi spune că degeaba ai trăit. Spre deosebire de ceilalţi lucrători din
atelierele lui Abraham, Hayim îşi găsise timp de fiecare dată pentru studiu. Ei
se întorceau acasă obosiţi şi nu profitau de acel timp liber- mâncau, beau,
făceau dragoste, dormeau. Trăiau ca animalele. Nu mai visau, nu se mai mirau,
nu mai căutau răspunsuri la marile probleme ale existenţei. A-ţi urma inima era
un act de mare curaj de care nu oricine e capabil. Astfel de oameni au stat la
temelia marilor realizări ale omenirii, nu cei chibzuiţi.
Încă o dată Hayim se
pregăteşte să plece din Ţefat. Acesta era destinul lui scris în Tora după cum
îi spusese Iţac Luria în lungile plimbări în care-i preda lecţiile . „Toate lucrurile de pe lumea asta au o
menire. Fiece floare, fiece vieţuitoare şi, fireşte, fiece om. Toate lucrurile
şi toţi oamenii au un rost. Nu există nici o iarbă rea care atunci când e
folosită cum trebuie, să nu fie singurul leac care să poată vindeca o anumită
boală, spuse Iţac. Asupra fiecărui fir de iarbă veghează un înger păzitor
care-l îndeamnă să crească.”
Visul lui de-a scrie
cartea despre Cabala putea fi dus la bun sfârşit doar dacă se dedica scrisului în întregime.
Pentru asta avea nevoie de bani . Însă Hayim era stăpânul viselor, banii fiind
la pragmaticul cămătar Iosua, fratele său mai mare, care-l împrumută cu 50 de
arginţi să-şi poată scrie cartea.
O lume plină de
tenebre- fiecare dintre personajele cu care Hayim lua contact era purtătorul
unei taine compromiţătoare, fiind uşor de şantajat .În timp ce scria cartea,
viaţa cabalistului se destrăma încet-încet, lăsînd loc morţii să-i cuprindă sufletul. Tomul ajunse sursa
discordiei printre cabaliştii din Ţefat. Hayim se zbătea între viaţă şi moarte
însă miraculoasa carte despre
Cabala era disputată de cei doi
profesori Iţac Luria şi Zimra. El urcase
toate treptele iniţierii ajungând la cel mai înalt grad de înţelepciune.
Revenindu-şi din boală
îi mărturiseşte fratelui său, Iosua, că moartea tatălui nu fusese un accident
aşa cum susţinuse de fiecare dată, ci pur şi simplu îl împinsese de pe stâncă
în prăpastie. Iţac Luria, maestrul său, care-i purtase paşii treaptă cu treaptă
şi-l susţinuse în scrierea cărţii despre Cabala îi fură cartea şi-şi trece
numele lui pe ea considerând că Hayim fusese un simplu scrib. Acţiunea se
precipită în jurul cărţii scrisă de Hayim. Pentru a se răzbuna Zimra o ucide pe
Francesca. Aşa se termină povestea tânărului Hayim care fusese deposedat şi de
carte şi de iubire. Undeva a greşit. Unde? Citiţi cartea şi veţi afla.
Bibliografie:Geert
Kimpen, Cabalistul, Humanitas Fiction, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu