Ca-n fiecare duminică, Milian Stătescu se
trezise cu noaptea-n cap. Cu ochii lipiţi de somn, sprijinindu-se cu mâinile de
pat, bâjbâi cu laba piciorului drept, sub pat, după papucii scorojiţi de atâta
purtat. Îi împinse în faţa sa şi-şi înfipse hotărât labele lungi şi osoase
până-n vârful papucilor. Apoi, târşind alene picioarele, se îndreptă spre baie.
Urma acelaşi ritual de ani de zile: îşi pregătea cu mare grijă ustensilele de
ras după care începea cu râvnă şi atenţie să dea cu pămătuful spuma groasă pe
obraz. Azi, ca niciodată se trezise cu un sentiment ciudat de mulţumire de
sine, în vreme ce prin capul lui se plimba obsedant un gând ce-l urmărea de
câteva zile. Se privea în oglinda decojită din baie în care-şi vedea
chipul pe alocuri înnegrit de parcă ar fi fost o fotografie veche, uitată pe
fundul unui scrin, în care nu mai umblase nimeni de ani şi ani de zile.
Întâmplările din ultimile zile îi confirmaseră acel gând care avea să ducă la
luarea unei decizii esenţiale pentru tot restul vieţii. La cei 64 de ani ai
lui, mai avea dor un mic pas până să iasă la pensie. Şi nu voia cu niciun chip
să păţească aşa cum păţiseră toţi prietenii lui: să-l prindă vremea cu mâinile
încrucişate să nu ştie ce să facă cu viaţa lui, atât cât îi mai rămânea
după ce nu mai folosea nimănui.
Cu gesturi mecanice şi-a
pregătit ceaiul din frunze de mintă, a desfăcut un borcan de dulceaţă care
zăcea de câţiva ani, plin de praf, pe raftul din cămară şi-a început să
mestece tacticos ca şi cum ar fi rumegat gândul care nu-i mai dădea pace.
De patruzeci şi ceva de
ani lucra la acelaşi birou, un soi de birou de reclamaţii şi sugestii, unde
primea jalbele cetăţenilor care mai apoi, după o triere de care se ocupau două colege de-ale lui, ajungeau pe masa şefului de birou. De acolo,
erau rânduite pe tipuri de probleme şi, la final, şeful făcea la rândul lui o
informare, pe scurt, către şeful cel mare. Treburile au decurs normal până-n
urmă cu doi ani când, şeful i-a obligat să meargă la un curs de iniţiere în
folosirea computerului.Biroul urma să fie dotat cu câteva unităţi, instituţia
făcând o mare insvestiţie în tehnică modernă. Pe Milian nu-l puteau convinge
nicicum să se împrietenească cu noile cuceriri ale ştiinţei. Ştia una şi bună:
ştampila, stiloul şi registrul erau sfinte şi nicio maşină din
lumea asta n-ar fi putut face munca lui cu mai multă conştiinciozitate şi
consecvenţă. Niciodată chipul şefului său nu-i fusese mai antipatic aşa cum îi
devenise acum: cu un zâmbet ironic în colţul buzelor şi cu acea grimasă pe care
o afişa permanent, niciodată nu ştiai ce gândeşte. Nimeni şi nimic nu reuşea
să-l mulţumească. Refuzul lui Milian îi accentuase cuta dintre ochi şi parcă-i
făcuse colţurile buzelor mult mai coborâte de ziceai că îndată se
porneşte pe bocit. Ştia că trăieşte într-o lume imperfectă, că subalternii lui
mai cârtesc, că-n ultima vreme lumea începuse să-şi piardă busola...Dar ce vină
avea el? Îşi îndeplinea conştiincios, pur şi simplu, funcţia de şef de birou.
Nu era nici mai bun nici mai rău decât ceilalţi şefi.
Cu câteva zile în urmă,
îşi aminti Milian Stătescu, vecina lui de la doi îl oprise în faţa liftului şi
începuse să-i povestească despre vecina de vis-a-vis care, de fiecare dată când
venea cu câinele de la plimbare îl spăla pe labe în faţa uşii.
„Spune dumneata, domnule
Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie la primărie, spune dumneata dacă nu-i
nesimţită. Tot mirosul de pe labele câinelui se împrăştie-n jur de nu mai poţi
ieşi din casă,” începuse ea să-i explice cu o voce din ce în ce mai agitată şi
mai stridentă. Văzând că nu capătă răspuns coborî vocea şi porni să turuie
despre ceilalţi vecini care cum venea şi pleca de acasă. Aha! Văzuse ea pe
vizor! Nu era proastă, chiar dacă n-avea patalama la mână ca dumnealui, Milian.
Şi, pe măsură ce el o privea în tăcere, trecând dincolo de ea cu
privirea, madam Margit devenea tot mai agitată şi mai nemulţumită de lipsa lui
de reacţie. Acelaşi gând obsedant i se învârtea în cap precum o viespe deasupra
unui borcan de dulceaţă. Fără să scoată un cuvânt, a făcut stânga-mprejur,
lăsând-o pe raportoarea de ocazie cu buzele umflate şi cu un sentiment de adâncă frustrare pe care nu s-a sfiit să-l scoată la
vedere aruncându-i câteva vorbe grele de la obraz:
-Ruşine să-ţi fie,
domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie mare la primărie şi nu dai
doi bani pe necazurile cetăţenilor. A prins mămăliga coajă şi s-a urcat
scroafa-n copac. Dar las’ că vine vremea să mai stea şi pe jos.
Şi intră în
apartament trântind uşa cu putere să vadă necioplitul că nu-şi poate bate joc
de oameni aşa cum vrea el.
Ajuns în prag, Milian
Stătescu îşi spuse: „de mâine, gata! pân aici!” Nu se mai putea, trebuia să ia
taurul de coarne, mai ales, că întreaga conjunctură era favorabilă deciziei pe
care urma s-o ia.
A doua zi, luni, când a
ajuns la slujbă a dat nas în nas cu şeful de birou care l-a salutat zâmbindu-i
după care, fără să aştepte răspunsul a intrat în birou şi s-a închis cu
cheia pe dinăuntru. Refuzul lui de-a urma acele cursuri profesionale care-l
ajutau să deprindă folosirea computerului atrăsese din partea şefului o
sancţiune. I se spusese că-i provizoriu până se decide. Şi-aşa n-aveau în birou
o maşină de tocat zecile de mii de jalbe care se înălţau ameninţător, formând
un munte în miniatură pe biroul din faţa lui. Aşa că, Milian Stătescu fusese
pus să execute activitatea unei maşini de tocat hârtii. Opt ore stătea nemişcat
şi toca mărunt-mărunt colile albe, deseori cu un scris lăbărţat, cu ştersături
şi cu toate necazurile cetăţenilor. Din biroul din dreapta, uşa se
deschise brusc şi, furios ca un leu, a ieşit şeful şi s-a dus aţă către Milian
Stătescu care, tacticos, toca mărunt foaie cu foaie.
-Hei, domnule Milian!
Ţi-am dat ziua bună şi te prefaci că nu auzi. Întotdeauna te-am considerat un
om politicos. M-am înşelat, se pare.
Calm, Milian îşi vedea de
treaba lui ca şi cum celălalt n-ar fi existat. Era atât de absorbit de munca
lui de ciopârţit hârtii încât semăna cu un copil care atunci, pentru prima
dată, descoperea foarfecele şi hârtia.
Îmbufnat, şeful s-a
retras în biroul lui, sperând că-i doar o hachiţă de-a lui Milian Stătescu,
care, pe măsură ce se apropia de ziua pensionării devenea tot mai ciudat. „O
fi având vreun necaz,”gândi şeful amintindu-şi de îndrumările primite la
cursul de reciclare, în care fuseseră învăţaţi cum să-şi atragă subalternii de
partea lor pentru a da maxim de productivitate. Chit că Milian tăia frunze la
cîini, adică, jalbe primite de la toţi nebunii oraşului în care reclamau
câte-n lună şi în stele şi pe care nici nu se gândea să le ia în consideraţie.
Când se uita pe deasupra lor, parcă-l cuprindea şi
pe el nebunia şi-i venea să facă o scrisoare către Cel de Sus în care să-i
reclame pe toţi apucaţii lipsiţi de ocupaţie. Şi cum să nu fierbi în tine şi să
nu crezi că unicul şi singurul tău drum va fi către ospiciu şi de-acolo
la cimitir când, zilnic, apărea acel bătrân stafidit cu chip de şobolan opărit care aducea câte un plic gros de câteva
zeci de pagini. Adusese la cunoştinţa primarului că vecinul de deasupra turna
apă cu găleata, umezea tavanul noaptea şi apoi făcea o gaură prin care-l
spiona. Că preotul fusese cu Crăciunul la madam Fulga, vecina de la parter, se
îmbătaseră amândoi şi apoi toată noaptea au cântat cântece legionare. Că mafia
din învăţământ legase un magnetofon de telefonul lui şi noapte de noapte îi
fura curentul din casă şi-i asculta telefonul. O altă reclamagioacă de frunte
era o anume domnişoara Desdemona: ajunsă virgină la venerabila vârstă de 63 de
ani aducea aproape lunar dovada de la un ginecolog. Între timp reclama câte
trei-patru violuri pe săptămână de la bărbaţii care purtau uniformă. În blocul
ei erau câteva apartamente ale armatei şi se mutau bieţii ofiţeri imediat ce-i
găbjea domnişoara Desdemona că locuiesc prin preajmă şi-i acuza de viol. Şi
câte şi mai câte nebunii. Se prea poate ca bietul Milian s-o fi luat-o razna de
la aceste scrînteli care curgeau gârlă, zi de zi, pe biroul lui şi, pe care,
fusese nevoit să le citească spre a le face un rezumat în registrul de unde
dădea numere.
Luându-şi o mutră
smerită, cu un glas blînd şi înţelegător, şeful de birou ieşi pe vârful
picioarelor şi se apropie tiptil de Milian Stătescu care tăia hârtii cu aceeaşi
frenezie cu ochii ţintă pe foarefece, de parcă ar fi urmat un contur dinainte
desenat.
-Domnule Milian, i se
adresă şeful cu blândeţe. Dintotdeauna v-am apreciat ca pe un muncitor de
nădejde. Nu trebuia să vă supăraţi pe mine că vi s-au dat alte atribuţii. Sunt
la fel de importante ca şi acelea de la registratură. Şi niciodată nu se ştie
în viaţă. Haideţi, spuneţi-mi aşa cum i-aţi spune mamei dumneavoastră, ce aveţi
pe suflet...”
Milian continua să
privească fix crâmpoţeala căreia i se dedicase trup şi suflet. Şeful aşteptă
preţ de câteva minute şi, văzând că nu primeşte niciun răspuns, a plecat
val-vârtej către birou, aruncând printre dinţi o înjurătură. Incredibil! Milian
Stătescu ori surzise, ori înnebunise, ori îl sfida ca ultimul măgar posibil.
Aşa ceva era de neconceput! Şi pe cât părea Milian Stătescu de absorbit de
propria-i muţenie, pe atât de mult şeful de birou se îndârjea, decis fiind să
recurgă la orice mijloace spre a-şi scoate subalternul din acea stare bizară.
La un moment dat i-a venit ideea să-l sune pe telefonul direct. Stătea cu
receptorul la ureche şi privea cu aviditate prin geamul de la uşa biroului
aşteptând să vadă gestul, devenit mecanic, al lui Milian Stătescu răspunzându-i
la telefon. Ceilalţi, văzând toată vânzoleala şefului şi muţenia lui Milian
începuseră să chicotească. Aproape că nu le venea a crede că se zmintise bietul
de el de la atâţia nebuni cu care intrase în contact la ghişeu. Totodată, nu
înţelegeau toată insistenţa şefului de-a scoate de la Milian Stătescu, măcar un
semn, un cuvânt prin care să-şi manifeste prezenţa.
După vreun sfert de oră,
şeful a venit din nou în faţa lui Milian cu o hârtie A4 pe care scrisese cu
marker: „bună ziua!” I-a fluturat-o pe sub nas, i-a dus-o în dreptul
ochilor...Nimic! Milian Stătescu privea de parcă misiva era transparentă.
Sărmanul şef n-a mai răbdat- roşu la faţă şi cu bărbia tremurând de indignare a
început să urle:
-Gata! Jocul s-a
terminat. De mâine eşti concediat. N-ai decât să iei poziţia mutului şi să
sfidezi pe cine vrei tu! Dacă eşti bolnav, mergi la doctor. Nu mai ai ce căuta
la birou. Trebuia să-ţi aprob demisia când ai refuzat să mergi la
cursuri. Gata! Răbdarea mea are limite. A ieşit trântind uşile şi lăsând în
urmă o dâră de aer rece. Spre sfârşitul programului s-a întors fluturând
demisia lui Milian Stătescu în mână. Calm, cu o voce înţelegătoare începu din
nou să-l chestioneze:
-Poate te-a jignit careva
dintre colegi? E salariul prea mic? Sau poate ai nevoie de puţină odihnă?
Spune-mi, domnule Stătescu! Te rog, nu mă lăsa să mă zbat ca peştele pe uscat.
Întotdeauna am avut o relaţie model cu subalternii mei. Nu-i posibil ca
dumitale să-ţi fi făcut cel mai mare rău, refuzându-ţi demisia. M-am gândit la
dumneata: să ai vechime şi continuitate până la pensie... Mi-am pus fundul la
bătaie în faţa şefului pentru dumneata. Eu sunt un om bun, cu frică de
Dumnezeu, chiar dacă sunt mai pretenţios, rostea şeful cuvinte fără noimă în
care nici el nu mai credea.
Degeaba. Parcă vorbea
singur. În timp ce chipul lui Milian Stătescu era invadat de-o lumină stranie,
şeful de birou începu să se simtă ca un copil care se scălămbăia într-o oglindă
făcând mişcări haotice, groteşti, în timp ce oglinda rămânea impasibilă şi
rece. Acea lumină de pe chipul lui Milian Stătescu era un semn că descoperea
cât de minunată e noua lui postură de temniţă pentru cuvânt. Era stăpân
absolut al cuvântului. Dacă voia, îl slobozea în lume. Dacă nu, iaca ce păţeşte
şeful lui căruia nu-i mai tace gura de dimineaţă: mai are puţin şi înnebuneşte.
Da, da, îşi întări Milian Stătescu convingerea, în sinea lui: omul poate să
înnebunească numai din cauza cuvintelor pe care le rosteşte. Toţi cei care îi
puseseră zecile de reclamaţii sub nas aveau un excedent de cuvinte şi le
aşterneau pe hârtie în fel şi chip.
Privind către chipul
obosit al şefului, Milian avu un scurt moment de ezitare. I se făcuse milă de
tot zbuciumul lui de-a fi un şef model.
Nu, nu...nu se
cădea după ce răbdase atâta... îşi văzu mai departe de ciopârţit hârtiile.
Cu o voce joasă şi
răguşită de parcă venea din fundul pământului, şeful de birou îi spuse
răspicat:
-De mâine ai aprobată
demisia şi-ţi faci lichidarea!
Fără să spună o vorbă,
Milian Stătescu şi-a strâns meticulos fiecare hârtiuţă de pe birou, a pus
foarfecele în sertar, şi-a luat fişa de lichidare şi-a ieşit pe uşă, de parcă
nimic nu s-ar fi întâmplat. Ziua de muncă se terminase. Din spatele uşii de
sticlă, şeful de birou îl privea îngândurat înregistrându-i fiecare mişcare de
parcă s-ar fi despărţit de cel mai bun prieten pentru totdeauna.
Deşi afară bătea un vânt
rece, semn că iarna era pe-aproape, Milian Stătescu simţea un soi de căldură
care-l învăluia, îl pătrundea până la ultima fibră. A fost prima lui zi în care
a învins cuvântul. Concedierea i se părea a fi o mare binefacere. Acasă, între
patru pereţi, singur fiind, îi va fi mult mai uşor să-şi respecte decizia
luată: înţelegerea cu sine de-a amuţi până la capătul vieţii.
Până-n seară s-a pornit
un viscol ca din senin. Prin aerisirile apartamentului vuiau balauri de foc şi
frigul pătrunsese ca într-o peşteră. Unul dintre calorifere era înfundat de mâl
şi apa caldă nu mai circula prin ţevi. Ar fi trebuit să cheme un meseriaş să
i-l aereisească. Asta însemna că trebuia să vorbească şi să-şi încalce propriul
cuvânt. După un timp de gândire, Milian Stătescu a avut revelaţia faptului că
Cineva, acolo sus îl supunea unui test: îl încerca să-i vadă tăria de caracter.
Nuuu. Frigul n-avea să-l îngenuncheze.
Şi-a pus pe el atâtea
haine cât se mai putea ţine pe picioare. În cele din urmă, ca să uite de frigul
care-i măcina oasele şi-l secera de la genunchi, Milian Stătescu, aşa înfofolit
cum era, s-a aşezat pe un fotoliu în dreptul ferestrei privind către
mogâldeţele din stradă, luate pe sus de viscolul care nu se mai oprea. Avea
totuşi un avantaj. Era în casă, nu afară.
Zilele se scurgeau una
după alta şi sărmanul şef de birou suferea cumplit pentru decizia ticăloasă pe
care o luase de a-şi concedia subalternul. Nopţile lui deveniseră nopţi de
tortură. Nu mai mânca, nu se mai putea concentra la nimic, vedea continuu
chipul împietrit al lui Milian Stătescu atârnând în ştreang. Da, cu siguranţă i
se întâmplase ceva. Pe viscolul ăsta, singur, fără serviciu...şi bolnav pe
deasupra. Îşi rugase până şi secretara să-i facă o vizită. Nu răspundea nimeni.
Dimpotrivă, pe lângă clanţa uşii văzuse gheaţa groasă semn că nu fusese deschisă
de când venise urgia de iarnă. I-a scris şi câteva scrisori. Însă totul a rămas
fără răspuns. Până la urmă a sunat la urgenţă spunând că la adresa respectivă
s-ar putea să găsească un sinucigaş.
Şi numai vina lui era! Ce
s-ar fi întâmplat dacă îl lăsa în plata lui? Sau, să fi insistat să vadă ce
suferinţă are de nu scoate nicio vorbă...În cele din urmă, şeful de birou, după
atâtea nopţi nedormite, a început să delireze. Zăgazurile minţii i s-au rupt şi
nu se putea opri din a-şi face reproşuri pentru crima comisă. Ucisese un om. Un
om conştiincios care amuţise din motive ştiute doar de el...Şi el, criminalul,
îl lăsase fără pâine, taman acum, înainte de pensie...
Milian Stătescu avusese
noroc. Îl găsiseră pompierii când organismul începuse să intre în hipotermie.
Văzând că nu scoate nicio vorbă l-au dus la acelaşi spital unde fusese internat
şeful de birou. Aflat pe marginea patului, într-un moment de linişte, şeful de
birou, privea către personalul medical ce alerga în stânga şi în dreapta pe
holurile spitalului. La un moment dat în faţa ochilor i-a apărut un maldăr
uriaş de haine purtat de brancandieri din care ieşea chipul gălbejit cu
gâtul lung de pasăre rănită al lui Milian Stătescu. O clipire din ochii
înfundaţi în orbite ai mutului a fost semnul că cei doi s-au recunoscut. În
timp ce chipul lui Milian era tot o lumină, pe cel al şefului de birou se putea
citi neputinţa şi disperarea. Amândoi descoperiseră secretul tăcerii absolute.
Mutul se simţea puternic şi stăpân pe situaţie. Reuşise, prin tăcere, să dea
celorlaţi, inclusiv şefului de birou, sentimentul de inutilitate şi neputinţă.
Dorinţa lor de comunicare se izbise de muţenia lui ca de un zid de piatră. A
doua zi, în spital, se împrăştie vestea că bolnavul adus în delir s-a spânzurat
cu şnururile de la pantofi. Cineva chiar spusese că trebuie să fie o legătură
între mutul îngheţat şi bietul sinucigaş. În cele din urmă, vestea a ajuns şi
la urechile lui Milian Stătescu. A fost atât de impresionat de moartea fostului
său şef de birou încât prima reacţie a fost să spună că-i pare rău. Din
gura lui, căscată grotesc, oricât s-a străduit, n-au ieşit decât nişte scâncete
ascuţite.
I se împlinise voia lui
Milian Stătescu: dusese până la capăt ceea ce şi-a pus în cap în acea dimineaţă
mohorâtă de toamnă târzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu